Dacă o întâlnești pe Andreea, nu poți bănui nicio clipă că spiritul vesel și plin de viață, privirea jucăușă și plină de curiozitate, ascund un suflet profund sensibil, poetic, în căutare de sensuri și nostalgie. Când îți dai voie să respiri emoție, să simți fiecare respirație, să trăiești intens ce te înconjoară, așa cum reușește Andreea, rămâi deschis pe veci senzațiilor intense, durerilor, fricilor sau fericirii. Nimic nu te mai poate duce înapoi în neștiință, căci drumul tău s-a deschis și rămâne pecetluit.
Iat-o pe frumoasa Andreea.
Iar când ne vorbește despre ea, Andreea ne spune foarte frumos așa:
Fiecare om are o umbră ce se sfiește, de multe ori, să se arate. Sau, dimpotrivă, noi ne străduim să le ținem ascunse pentru că ne e frică să ne înfruntăm propriile persoane. M-am nedreptățit de multe ori singură, nelăsându-mi umbra să se exprime. Credeam că ea e expresia întunericului din mine, însă uitam, aproape de fiecare dată, că e nevoie de lumină pentru a exista o umbră. Așa că uite-mă aici, după destui ani de ascuns între foi ori prin notițele telefonului, permițându-i unei bucăți de suflet să repsire, asumându-mi că pot să simt, să visez și să îmi fie dor chiar și de ceva ce n-am trăit. Poate că uneori cerneala cu care scriu e neagră și din ea ies cuvinte cu o dulceață amăruie. M-am temut de mine când scriam, nu eram sigură dacă printre rânduri sunt eu sau o străină și mi-am dat seama, poate chiar tardiv, că sunt ambele. Sunt eu, cum încă nu mă descoperisem, cum încă mă caut și mă accept. Mă fac soră cu melancolia, mă dedublez și îmi iau în brațe nostalgiile. Așa dau viață unei dureri plăcute care există pentru că sunt sensibilă, vulnerabilă și totodată puternică sau, pe scurt, pentru că sunt om.
Amintirea unui decembrie
Era o dimineață geroasă de decembrie. 5.56. Soarele se sfia, la fel ca în multe alte dimineți, să răsară. Mă uitam pe fereastra noastră al cărei pervaz era poleit cu un strat consistent de spumă rece. Ninsese. Orașul tot albise de atâtea ierni însingurate, iar felinarul din fața clădirii era singurul care mai lumina privirea mea întunecată. Mă pierdusem pe mine în ceața de afară, iar viscolul furios trântea în aer fantomele unor foști iubiți. Și brusc m-a cuprins un fior de regret,
mi se îngreunase respirația și de pleoapele mele parcă erau agățați țurțuri. Îmi simțeam vârfurile degetelor împietrind. Inima mi se micșora cu fiecare respirație și dormitorul începuse să se transforme într-o carceră în care mă torturam singură cu amintirile. Pe pereți încă atârnau tablouri cu tine, cu noi, în cărți încă erau subliniate versuri din poeziile pe care mi le citeai seara ca să-mi încălzești ochii de gheață și-n sertar se odihnea cutia în care păstrasem toate biletele pe care mi le ascunsesei printre petale de flori. Și totuși nu puteam să mă dezlipesc de fereastră, nu aveam curajul să îmi recunosc mie că sub nămeți era îngropată și dragostea noastră, că tu ai plecat și te-ai făcut ninsoare și că imaginea ta e singura care îmi mai încălzește memoria. Îmi e teamă să îmi dezlipesc tălpile de podea și să mă îndrept către patul pe care nu îl mai împărțim. Ezit, ezit și iar ezit și inima mea se face sloi acum, când realizez, după crivăț si ninsori în sufletul meu, că fereastra de la care privesc povestea unei tragedii a rămas doar a mea.
Drumul tău e tare frumos, Andreea, după cum îți e și sufletul.